— E vie, moș Toni. Au vrut să o îngroape de vie.
Mariana se prăbuși pe patul de campanie ca și cum trupul i-ar fi cedat sub povara fricii. Moș Toni îi puse o cârpă umedă pe frunte, închise ușa și coborî glasul, încercând să nu o sperie mai tare.
— Dacă e adevărat ce spuneți, nu e o sperietură. E o infracțiune.
Iulian privi spre aleea cimitirului; mașina neagră se îndepărtase deja, iar el înțelese că pericolul abia începea.
Trebuia să se întoarcă la groapă.
Nu ca să termine o înmormântare.
Ci ca să șteargă o dovadă.
În timp ce Mariana își revenea, adăpostită în cabina lui moș Toni, Iulian luă din nou lopata. Așeză capacul spart așa cum putu și începu să acopere sicriul gol. Fiecare spadă de pământ părea mai grea decât cea dinainte: pământ peste lemn, pământ peste cuiele smulse, pământ peste o minciună abia descoperită.
Netezi suprafața cu dosul lopeții și așeză florile ieftine deasupra, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.
O resto si pe aver rig
Dar, când ultima lopată lovi și auzi golul din sicriu sub ea, realiză ceva și mai grav.
Nu o scosese pe Mariana dintr-un mormânt.
O scosese din planul cuiva.
Iar dacă Radu s-ar fi întors să-și verifice „lucrarea”, primul lucru pe care l-ar fi remarcat ar fi fost — că sicriul fusese deschis.
Gândul ăsta îl făcut pe Iulian să înghețe. Se uită în jur: cimitirul era aproape gol, dar avea senzația că totuși cineva îl privea.
Se grăbi să termine și se întoarse la cabina lui moș Toni.
Mariana stătea rezemată de perete, cu un pahar de apă în mâini. Părea mai bine, dar neliniștea îi zbârlea în ochi.
— Mi-am amintit ceva — spuse ea încet.
— Ce anume?
— În seara aceea, Radu mi-a adus un ceai. Eu nu beau niciodată ceai înainte de culcare. Mi s-a părut ciudat.
Moș Toni și Iulian schimbară o privire lungă.
— Și după ce l-ai băut? întrebă bătrânul.
— M-am simțit amețită. Foarte amețită. După aceea nu-mi mai amintesc nimic.
