Iulian scoase telefonul instinctiv.
— Trebuie să mergem la poliție.
Mariana clătină din cap hotărâtă.
— Fără dovezi, o să creadă că sunt confuză. Oficial sunt moartă. Mai întâi trebuie să aflu ce urmărea.
Exact atunci, telefonul ei, găsit în poșeta adusă din casă odată cu lucrurile de înmormântare, începu să vibreze.
Pe ecran apăru un mesaj.
De la contabilul firmei.
„Condoleanțe. Îmi pare rău că nu am putut ajunge. Sper că Radu va continua compania așa cum ați construit-o.”
Mariana ridică brusc privirea.
— Compania.
— Ce e cu ea? întrebă Iulian, surprins.
— Acum două luni am refuzat să semnez niște documente. Radu insista să vindem firma unui grup de investitori. Eu nu am vrut.
Tăcerea care urmat fu apăsătoare.
— Dacă mureai… spuse moș Toni, aproape șoptind.
— El devenea proprietarul unic.
Mariana închise ochii. Deodată, totul începea să capete sens: graba cu înmormântarea, lipsa autopsiei, indiferența familiei lui.
În aceeași seară, cu ajutorul contabilului, Mariana obținu acces la documente interne.
Ceea ce descoperi o lăsă fără cuvinte.
Radu acumulase datorii uriașe, ascunse cu grijă. Investiții eșuate. Credite. Împrumuturi. Era aproape falit.
Vânzarea companiei i-ar fi adus milioane de lei.
Dar Mariana se opusese.
Atunci apăruse planul.
A doua zi, avocatul firmei, un om în care Mariana avusese încredere ani la rând, veni discret la cabana paznicului.
