Și pentru prima dată, totul parcă părea… murdar.
El nu a spus nimic pentru câteva clipe, doar a privit. Apoi a deschis un sertar, a scos un carnețel și a scris cu o mână sigură.
A rupt foaia și i-a întins-o.
Pe hârtie era o adresă.
„Mâine,” a spus el. „La opt dimineața. Ne vedem acolo.”
Vocea Roxanei a tremurat. „Pentru ce?”
Ochii lui nu au tremurat.
„Pentru un job care chiar e al meu.” S-a aplecat ușor spre ea. „Și pentru începutul unui proces care o să-i facă pe unii să regrete ziua în care au amenințat o femeie care avea nevoie doar de un scaun.”
A doua zi, la opt fix, Roxana stătea în fața unei clădiri vechi de pe strada Armenească.
Nu era un sediu de firmă. Nu avea recepție din marmură și nici logo-uri aurii pe pereți. Atmosfera nu promitea opulență.
Era un birou de avocatură și atât.
O resto si pe aver rig
Octavian a sosit două minute după ea. Fără șofer, fără escortă. Doar el, cu o mapă sub braț.
Nu a zâmbit.
Dar privirea aceea rece, aceea pe care Roxana o cunoștea, nu mai era la fel de aspră.
Au urcat împreună scările înguste. Biroul era mic, cu miros de cafea tare și cu dosare vechi aruncate pe rafturi. Acolo îi aștepta o femeie trecută de cincizeci de ani.
„Doamna avocat Preda,” a spus Octavian, direct. „Începem.”
