Elena a pășit în sat a doua zi dimineață și a înțeles pe loc de ce frica cuprinsese pe toată lumea.
Copiii zăceau pe pături întinse pe jos, bătrânii abia mai respirau, iar femeile încercau să răcorească frunțile fierbinți cu bucăți de pânză umezită.
Aerul apăsa ca o povară grea.
Un miros de boală și teamă se întindea peste întreaga vale.
În primele ore, aproape că nu apucă să se oprească.
Îi consulta pe rând.
Împărțea medicamente.
Organiza spațiile pentru izolarea bolnavilor.
Le explica oamenilor reguli elementare de igienă pe care mulți nu le învățaseră niciodată.
Spre seară, epuizarea o cuprinse cu totul.
Dar epidemia abia prinsese contur.
Zile la rând, apoi săptămâni, dormi doar câteva ore pe noapte.
Uneori ațipea sprijinită de un perete.
O resto si pe aver rig
Alteori, direct pe un scaun.
A privit copii care își reveneau.
Și a văzut oameni pe care nu i-a putut salva.
Fiecare pierdere o durea ca o rană.
Totuși continua.
Fiindcă nimeni altcineva nu putea face ce făcea ea.
La capătul epidemiei, satul nu mai era același.
Iar privirile oamenilor se schimbaseră.
Nu mai era străina venită din oraș.
Nu mai era femeia care încercase să fugă.
Era medicul care le salvase copiii.
Pentru întâia oară de când sosise acolo, bătrânul satului a venit la ea și i-a mulțumit.
Elena a rămas tăcută.
Încă nu îi iertase.
Poate că nu avea s-o facă niciodată.
Anii au curs în continuare.
A învățat limba locului.
A prins din mers obiceiurile.
A început să ajungă și în satele vecine.
Uneori străbătea, pe jos, ore întregi prin munți ca să ajungă la un copil bolnav.
Alteori era trezită noaptea pentru o naștere complicată.
Iarna aceea în care a salvat o femeie care pierdea mult sânge după gemeni a rămas în amintirea tuturor.
Într-o primăvară, a mers printr-o furtună violentă ca să trateze un băiețel cu o infecție gravă.
Puțin câte puțin, oamenii au început s-o privească drept una dintre ai lor.
Și totuși, în fiecare an, de ziua ei, Elena urca singură pe o colină de deasupra satului.
