Din contră, era urmat de chicoteli mărunte, subțiri, ca niște clopoței. Un sunet pe care Dan nu-l mai auzise niciodată în acea casă.
A împins ușa. Imaginea din fața lui l-a lăsat fără aer.
Maria stătea pe podea, cu părul prins neglijent, într-un trening. Nu era la telefon. Nu exista nici o urmă de neglijență. În brațele ei, Andrei nu se afla în cărucior. Era întins pe o pătură colorată, plină de desene cu animale de la țară.
Maria îi mișca picioarele ușor, cântând încet un cântec românesc vechi, din copilărie. Pe masă erau linguri de lemn, oale, capace. Își improvizase o mică orchestră.
Și Andrei… râdea.
Râdea cu gura larg deschisă, cu ochii strălucind, cu obrajii roșii. Își mișca picioarele. Stângaci. Neîndemânatic. Dar le mișca.
O resto si pe aver rig
Dan a simțit cum genunchii i se înmoaie.
— Ce faci?! a izbucnit el, mai tare decât voia.
Maria s-a întors speriată. A albit la față.
— Domnule Dan… eu… vă rog să mă iertați…
