Viorel s-a ridicat greoi, mormăind în șoaptă.
Scaunul a scârțâit sub el.
„Ce fel de circ e ăsta?” a mormăit el, dar râsul i s-a stins.
Am apropiat oglinda.
Atât de aproape încât putea vedea fiecare por, fiecare șiuvă albă de mustață.
„Uită-te bine”, i-am spus.
La început, a zâmbit strâmb.
Apoi zâmbetul i-a dispărut.
Oglinda nu minte.
O resto si pe aver rig
Burta i se înfigea în curea ca o prăjitură scăpată din cuptor. Cămașa îi era strânsă sub brațe. Pielea gâtului îi atârna moale, iar ochii, odinioară vioi, păreau obosiți.
„Asta e forma unui vultur?”, am întrebat încet.
Nimeni din cameră nu s-a mișcat.
Chiar și frigiderul părea tăcut.
Viorel a încercat să glumească.
„Ei bine, la vârsta noastră…”
„La vârsta noastră de ce?” l-am întrerupt. „Doar la vârsta femeilor?”
Cuvintele mele nu au fost strigate.
Au fost clare.
S-a așezat.
„Timp de treizeci de ani, am gătit, am spălat rufe, am crescut copii, am mers la muncă. Am economisit bani, găleată după găleată. Ți-am călcat cămășile. Ți-am ascultat plângerile. Și nu ți-am spus niciodată că ți-a crescut burta sau că ți-a căzut părul.”
A înghițit în sec.
„Pentru că te-am iubit exact așa cum erai”, am continuat. „Nu din cauza aspectului tău.”
Cătălina și-a șters discret o lacrimă.
Gabi s-a foit pe scaun.
