Ernest a rămas nemișcat.
Nici nu putea.
Privirea îi sărea când la teancurile groase de bancnote, când la Rosa, și iar la bani, ca și cum mintea încerca zadarnic să unească două lumi care până atunci nu s-au atins niciodată.
— Vorbește — a rostit în cele din urmă, cu glas abia stăpânit, sec și apăsat, ca un cuțit care taie aerul dens.
Rosa a tras aer în piept, lung.
Se vedea pe chipul ei că nu-i deloc ușor să înceapă; cuvintele îi cântăreau în gură ca niște pietre.
— Acum șapte ani… — a început, ezitând —, într-o seară târzie v-ați întors acasă după o întâlnire. Erați tulburat. Ați aruncat pe masă niște hârtii… niște acte.
Ernest a clipit, buimac, ca scos dintr-un vis.
Nu-și amintea.
O resto si pe aver rig
— Erau niște terenuri — a continuat ea, ținând șirul. — Spuneați că nu mai valorează nimic. Că nu merită să vă mai bateți capul cu ele.
Un fior rece i-a străbătut spatele, trezindu-i o amintire încețoșată.
— Da… niște loturi vechi… la marginea orașului…
— Nu erau chiar fără valoare — a rostit Rosa încet, ca o constatare amară.
S-a apropiat de pat și a atins cu vârful degetelor unul dintre teancurile aliniate pe podea, cu un gest grijuliu.
— Eu… am luat actele alea.
Ernest a simțit cum i se strânge stomacul, ca la un pas în gol.
— Le-ai… luat?
— Nu ca să fur — s-a grăbit să spună, tremurând ușor din voce. — Ca să încerc ceva.
