Așa începea filmarea proiectată în sala de judecată.
L-am recunoscut din prima clipă. Tricoul lui gri, cel de casă. Telefonul strâns în palmă. Se plimba agitat, de la un capăt la altul al încăperii. Camera era ținută jos, ușor înclinat, surprinzând totul din unghiul unui copil.
În sală, vocea lui Călin răsuna limpede.
„Nu-ți face griji. O s-o fac să pară instabilă. Mă ocup eu să iasă cum trebuie. Judecătorii nu se uită prea atent, mai ales dacă plângi puțin și pari tatăl perfect.”
Totul a încremenit. Judecătorul a rămas imobil, iar avocata lui Călin a făcut un pas înapoi, de parcă aerul se îngreunase. Pe ecran, el continua.
„Da, da… am mutat banii. Din contul comun. Ea nici nu știe. Sunt vreo 180.000 de lei. Până începe procesul, e deja totul aranjat.”
O resto si pe aver rig
Am simțit cum se surpă lumea sub mine.
În înregistrare se aude un fâșâit, un zgomot mic, apoi vocea Marei, subțire și nesigură:
„Tati, pot să-mi iau tableta?”
Călin se întoarce brusc spre obiectiv.
„Nu ești aici! Du-te în cameră și nu mai umbla unde nu trebuie.”
Imaginea se clatină. Cadru negru pentru o clipă, apoi revine. Tonul lui scade, dar cuvintele taie la fel de adânc.
„O să spun că are crize. Că țipă. Că sparge lucruri. Oricum, cine o crede pe ea?”
