O ținea cu grijă, ca pe ceva fragil, de parcă atingerea ar fi putut risipi miracolul simplu al gustului.
În clipa următoare, vâltoarea pieței – glasurile ridicate, pasul grăbit, scârțâitul lăzilor – se topi pentru ea. Zumzetul se trase la o parte ca o perdea, iar lumea rămase într-o liniște care semăna cu o respirație ținută în loc.
Se văzu din nou copil.
Desculță în curtea bunicii, cu pământul cald trecându-i prin tălpi, liberă și ușoară, ca și cum timpul n-ar fi știut încă să apese.
Salcâmii plini de floare se aplecau deasupra, cu parfumul lor dulce, iar pe masă pâinea abia scoasă din cuptor aburea cuminte. Totul avea un rost, o liniște, o așezare.
Bunica Maria îi întindea mereu întâia fărâmă de brânză, cu aceeași grijă molcomă cu care învelea iernile în pături groase.
— În luna mai toate au alt gust, râdea ea. Laptele, iarba… și sufletul omului.
Anii s-au scurs, iar Clara uitase de toate acestea, ca și cum ar fi trăit în altă lume.
Uitaseră mirosul crud de iarbă proaspăt cosită și bucuria meselor simple la care nimeni nu se grăbea, în care tăcerile încăpeau fără să doară.
Alergase în neștire după bani, după afaceri, după întâlniri care păreau vitale, până când nu mai simțise nimic în spatele zâmbetului bine exersat.
Și-acum, o bucată mică de brânză îi dărâmase zidul ridicat, cărămidă cu cărămidă, în jurul inimii.
O resto si pe aver rig
Lacrimile au început să-i curgă fără să le mai oprească.
Fără eleganță.
Fără mască.
Fără să-i mai pese de ochii trecătorilor.
Pentru prima dată, după atâta vreme, nu mai era femeia rece, de neatins, pe care ceilalți o cunoșteau.
Era doar nepoata cuiva care o iubise pe de-a-ntregul, așa cum e omul iubit: fără rest, fără condiții.
Tanti Saveta îi atinse ușor mâna, cu blândețea aceea care nu cere nimic în schimb.
