— Vezi, maică? Câteodată oamenii se întorc la noi printr-un gust, printr-un miros… sau printr-o zi de mai.
Clara zâmbi printre lacrimi, prinsă între trecut și clipa prezentă, ca într-un prag.
— Bunica mea făcea exact brânza asta… a șoptit, iar în voce se simțea căldura unei veri vechi.
Bătrâna râse blând, ca și cum ar fi știut de la început.
— Atunci nu brânza e cea mai bună, maică. Amintirea e bună. Brânza doar ți-a deschis ușa.
Clara rămase câteva clipe fără cuvinte, ținându-se de marginea acelei tăceri pline.
Apoi spuse încet, cu hotărârea care vine dintr-un adevăr abia regăsit:
— Vreau să cumpăr toată brânza.
Tanti Saveta ridică din sprâncene, mirată și totuși împăcată.
— Toată. Și aș vrea să vă ajut cu ce aveți nevoie, dacă pot.
Bătrâna clătină ușor din cap, cu o bunătate care știe să pună hotar.
— Eu mă descurc, maică. Am grădina mea și încă mă țin picioarele. Dacă vrei să faci ceva bun… fă altceva.
— Ce anume? întrebă Clara, ca un om care cere o direcție pe o hartă.
Tanti Saveta îi susținu privirea direct, cald și drept.
— Du-te la cineva drag și stai la masă cu omul acela. Fără telefon. Fără grabă. Că dorul nu se vindecă fugind.
Clara își coborî ochii, iar adevărul acesta simplu se așeză în ea ca o piatră la fundul apei.
Maică-sa era încă în viață.
Și totuși, nu o mai sunase de săptămâni întregi.
Mereu fusese „prea ocupată”.
