La scurt timp, m-a privit fără urmă de milă și mi-a spus: „Du-te în altă parte, oricum nu mai ești bună de nimic.” M-am simțit izgonită din propriul cămin, din locul pe care îl ridicasem cărămidă cu cărămidă, ca și cum anii mei nu mai însemnau nimic.
Câteva zile mai târziu, la avocat, tensiunea plutea în aer. El a izbucnit într-un zâmbet scurt și a întrebat: „Măcar ai citit testamentul?” Am văzut cum fiica mea a încremenit. I s-a scurs culoarea din obraji când a înțeles ce era, de fapt, scris acolo. În clipa aceea, liniștea a spus mai mult decât orice cuvânt.
În ziua în care l-am pierdut pe Ilie, jumătate din mine s-a frânt. Am fost soț și soție 42 de ani. Ne-am ținut unul pe altul prin frig, prin lipsuri, prin seri în care socoteam fiecare leu înainte să intrăm în magazin. Când ne uitam la casă, lumea vedea doar pereți drepți și camere luminoase. Noi vedeam pașii noștri din fiecare colț și greutățile care ne-au învățat să rămânem împreună.
O resto si pe aver rig
Casa nu era doar adresa noastră, era povestea noastră. Ilie a turnat fundația cu ajutorul a doi vecini buni, oameni simpli care au bătut împreună cuie cu el și au ridicat schele în zorii zilei. Eu am cărat găleți cu apă până mi-au tremurat brațele și am gătit pentru toți, ca să aibă putere să termine. În fiecare perete am lăsat un gând, un vis, o rugăciune. Cuiele au bătut ritmul unei vieți tihnite, iar varul proaspăt a mirosit a început.
Știam pe de rost sunetul podelelor, freamătul dimineților, tocurile ferestrelor care scârțâiau ușor când se schimba anotimpul. Fiecare obiect avea locul lui, fiecare raft purta amintiri: fotografii îngălbenite, cănile ciobite de atâta folosință, fețele de masă cusute cu migală. Acolo ne puneam capul seara, acolo ne ascundeam lacrimile când viața ne încerca. Acolo râdeam când nimic nu părea de râs.
