N-am știut, o clipă, de ce îmi înțepenește respirația, doar că imaginea aceea îmi tăia ziua în două.
Apăruse pe Facebook, în timp ce dădeam mecanic cu degetul în jos pe ecran. O postare ca oricare alta, doar că nu era deloc ca oricare alta.
Totul era alb și auriu. Străluciri calde, sclipiri moi, o scenă perfect lustruită care părea să nu lase loc pentru nimic altceva.
O resto si pe aver rig
Lumânări suspendate, plutind ca niște stele aduse în interior. Fulgere mici de lumină ținute în aer, ca niște respirații oprite.
O arcadă de flori rotunjea cadrul, bogată, rotitoare, ca o promisiune încununată. Înflorirea aceea părea un răspuns în sine, de parcă nu mai trebuia întrebat nimic.
