Femeia din fața ei părea să o roage, fără cuvinte, să nu se grăbească. Dar reflexul de politețe o împinse înainte.
Da…, răspunse în surdină.
Stewardesa înghiți cu greu și îi strecură în palmă un șervețel mototolit, ca un secret încrețit.
Nu-l deschide acum. Citește doar când ești sigură că nu te vede nimeni. Te rog, e foarte important.
Înainte ca Carmen să apuce să întrebe ceva, femeia se ridică și dispăru aproape instantaneu în valul de uniforme albastre și pasageri nervoși, grăbiți să prindă următorul anunț.
Carmen rămase nemișcată câteva secunde, cu degetele strângând șervețelul. Era umed, ca și cum cineva îl ținuse mult, cu palmele transpirate.
Respirația i se scurtă fără motiv clar. Nu voia să pară paranoică, dar nici nu putea arunca la gunoi acel avertisment. Ridică privirea căutându-l pe Andrei. Încă nu se întorsese.
Cu mișcări lente, își trase geanta în poală, desfăcu fermoarul și ascunse bucata de șervețel înăuntru. Își promise că o va citi doar dacă mai vede ceva nefiresc. Până atunci, trebuia să rămână lucidă.
O resto si pe aver rig
Doar că luciditatea nu avea de gând să stea lângă ea prea mult.
În nici două minute, zări trei bărbați în costume negre mișcându-se ciudat printre oameni. Nu semănau deloc cu pasagerii. Niciun bagaj. Nicio grabă autentică. Priveau panourile de plecări fără să pară că citesc cu adevărat. Unul dintre ei își ducea din când în când la gură un microfon minuscul.
Carmen simți cum o ia cu transpirațiile.
Chiar atunci, Andrei apăru cu două cafele. Îi întinse paharul și se așeză lângă ea, dar fața lui era mai palidă ca oricând.
