Am încremenit în prag câteva secunde, incapabilă să fac un pas.
Parcă până și vuietul valurilor de afară se stinsese.
Vlad stătea întins pe pat, sprijinit de perne, cu capul odihnindu-se în poala mamei lui.
Rodica îi întindea bucățele de ananas cu mâna și îi mângâia părul de pe frunte, cu o tandrețe care m-a făcut să mă simt ca un musafir nepoftit în propria viață.
Niciunul nu părea surprins că m-am întors.
Dimpotrivă.
Păreau iritați că le tulburasem momentul.
— Ne-ai speriat, a spus Rodica, ca și cum eu aș fi greșit cu ceva.
Am privit când la ea, când la Vlad.
Aveam nevoie ca el să spună ceva.
Să vadă, măcar o clipă, absurdul situației.
Dar el doar s-a ridicat ușor și a întrebat:
— Ce s-a întâmplat?
În clipa aceea, ultimul strop de îndoială s-a spulberat.
Nu era despre gelozie.
Nu era despre neînțelegeri.
Era despre granițe pe care niciunul dintre ei nu le recunoștea.
Și despre o căsnicie în care eu nu aveam loc.
M-am apropiat de noptieră, mi-am luat telefonul și am spus, cât se poate de calm:
— Eu plec.
Vlad a râs scurt.
Abia atunci i s-a schimbat expresia.
— Laura, nu fi ridicolă.
Rodica a oftat apăsat.
— Sincer, comportamentul tău devine obositor.
M-am întors spre ea.
— Comportamentul meu?
— Ești geloasă fără motiv.
Am simțit cum mă ia aproape râsul.
— Sunt geloasă pentru că îți petreci luna de miere cu fiul tău?
Rodica și-a încrucișat brațele.
— Întotdeauna ai exagerat.
Vlad a încercat să medieze:
— Hai să ne calmăm cu toții.
— Nu există „noi toți”, am răspuns. Există tu, mama ta și femeia pe care ai convins-o să creadă că va avea o căsnicie normală.
