Purta un costum simplu, cam tocit, dar impecabil de curat. În încăperea îmbrăcată în strălucire și lux, el părea nelalocul lui doar printr-un singur lucru: era de o soliditate tulburătoare. Real.
Muzica s-a stins treptat, ca un robinet închis cu grijă. Pe undeva, un pahar s-a izbit de podea și a căzut din mână, sunând scurt. Mihai a rămas cu zâmbetul înțepenit pe jumătate, fără să priceapă de ce dintr-odată niciun râs nu mai umplea salonul.
Vasile s-a oprit chiar lângă covoraș. Aplecându-se cu blândețe, și-a scos haina și a așezat-o peste fiica lui, ca pe o pătură caldă. Ana a tresărit abia vizibil. Atât. Ca un copil stors de vlagă, care n-are puterea nici măcar să plângă.
„Ana…”, a spus el încet, aproape fără glas.
Ochii Anei s-au mișcat, l-au căutat, l-au recunoscut. Într-o clipă, s-au umplut de lacrimi.
„Tata…”, a șoptit.
Vasile s-a îndreptat atunci, cu un gest simplu și hotărât.
Mihai a râs strâns, forțat: „Domnule, cred că ați greșit petrecerea.”
Vasile s-a întors spre el. L-a măsurat calm, din cap până-n picioare, cu o liniște care spunea mai mult decât orice replică.
„Nu. Am ajuns exact unde trebuia.”
