Un murmur a trecut prin sală ca o fâlfâire de aripi. O femeie și-a dus mâna la gură. Un bărbat în vârstă a făcut un pas înapoi, ca și cum i s-ar fi tras brusc podeaua de sub picioare.
„Știi cine sunt?”, a întrebat Mihai, ridicând ușor bărbia.
„Nu mă interesează cine ești”, i-a răspuns Vasile. „Știu doar ce-ai făcut.”
Mihai a făcut un pas înainte, dar s-a oprit pe loc. Ceva în privirea lui Vasile l-a tăiat din elan. Nu era furie acolo. Era o hotărâre fixă, de neocolit, genul care nu se negociază.
O resto si pe aver rig
„Cineva să cheme paza”, a spus Mihai, răgușit.
„E deja chemată”, a rostit Vasile, scoțându-și telefonul din buzunar. „Și nu doar paza.”
În câteva minute, vila s-a umplut de uniforme. Poliție. Asistenți sociali. Un avocat cunoscut, prezent ca invitat, s-a retras discret într-un colț, ca și cum pereții ar fi devenit deodată mult prea apropiați.
Ana a fost ridicată cu grijă. Când medicii i-au văzut vânătăile, au clătinat din cap, neputincioși și triști. Oaspeții au privit în pământ, ca și cum acel parchet lucios ar fi devenit o oglindă rușinoasă. Râsetele s-au stins de tot. Nu mai era nimic de sărbătorit.
A doua zi, presa vuia. Vecinii „cuplului perfect” n-au mai știut nimic, n-au mai văzut nimic. Contracte, firme, bani — totul a început să se destrame, una câte una, ca niște ațe care se rup sub propria greutate. Dosare vechi au ieșit la lumină. Angajați care tăcuseră până atunci au început să vorbească.
Mihai a rămas singur.
