Mama m-a lăsat la un centru de copii când aveam doar șapte ani. Astăzi sunt judecătoare, iar când pășesc în sală, oamenii se ridică.
Și totuși, oricât de departe am ajuns, există o zi pe care nu am reușit niciodată să o șterg din minte.
Era frig, cerul plumburiu, iar eu mergeam lipită de mama, cu palma încleștată pe mâna ei până la durere. Puram o geacă prea subțire și cam scurtă, iar ea grăbea pasul, aproape fără cuvinte.
Din când în când îi priveam chipul, încercând să prind un semn: era supărată pe mine?
O resto si pe aver rig
Ne-am oprit în fața unei clădiri mari și reci, cu geamuri întunecate, care păreau să tragă lumina din jur. Locul avea o apăsare pe care, la șapte ani, n-ai cum s-o numești, dar o simți până în oase.
— Mami, stăm mult aici? am șoptit.
Se apleacă, îmi potrivește gulerul hainei și îmi spune liniștit:
— Stai puțin aici, Andreea. Mă întorc imediat.
Am crezut-o fără nicio ezitare.
La șapte ani, nu-ți trece prin cap că mama ta poate pleca pentru totdeauna.
O femeie m-a luat de mână și m-a condus înăuntru. M-am întors de câteva ori spre ușă.
Mama încă era acolo.
Apoi, n-a mai fost.
Am așteptat-o ore în șir.
La fereastră. Pe hol. La masă.
Am tot așteptat, până când, fără ca cineva să rostească ceva, am înțeles singură.
Nu se mai întorcea.
Noaptea aia am plâns cu fața în pernă, încercând să nu mă audă celelalte fete. Nu doar locul necunoscut mă înspăimânta. Mă frângea întrebarea care nu-mi dădea pace:
„Ce am făcut atât de rău?”
Ani întregi am trăit cu durerea asta.
Când veneau sărbătorile și ceilalți copii plecau acasă.
Când primeau scrisori, dulciuri, vizite.
Eu nu primeam nimic.
Doar ecoul acelei promisiuni:
„Mă întorc imediat.”
Au fost clipe în care am urât-o.
Și altele în care am încercat s-o înțeleg.
Poate fusese prea săracă. Poate prea obosită. Poate prea înfrântă de viață.
