Mama a izbucnit într-un râs scurt, tăios.
— Nu mai fi ridicol. Nu poți să-ți alungi propria mamă. Oamenii te vor sfâșia când vor afla ce fel de om ești.
Și, spre groaza mea, s-a ținut de cuvânt.
Pe la prânz, o verișoară mi-a trimis o captură de pe Facebook: mama plângea lângă noul televizor și scria că fiul cel mare a dat-o afară, tocmai de Ziua Mamei, pentru că primise un cadou din partea fiului mai mic.
Comentariile erau o avalanșă.
O resto si pe aver rig
„Ce om fără suflet.”
„Așa copii să nu ai.”
„Săraca femeie.”
Nimeni nu știa că eu susțineam totul, lună de lună. Nimeni nu cunoștea povestea cardului, a datoriilor, a jignirilor, a nopților albe.
Dar ce a venit după a fost și mai greu de îndurat.
În timp ce cotrobăiam după actele casei, pregătit să chem poliția dacă va fi nevoie, am dat peste un dosar ascuns în sertarul unde mama îngrămădea facturi vechi. În el erau extrase de cont, bonuri, chitanțe pe care nu le mai văzusem niciodată.
Televizorul „dăruit” de Alex nu fusese plătit de el.
Îl cumpăraseră folosind cardul suplimentar emis pe numele mamei.
Banii mei achitaseră cadoul cu care mă umiliseră public.
Am rămas pe podea, cu bonul în mână, simțind cum mi se încinge sângele. Data era de acum două zile. Suma fusese trasă din contul meu. Alex nu scoase un leu din buzunar.
Am ieșit în sufragerie, încă strângând hârtia.
— Și asta tot glumă a fost?
Fața mamei s-a scurs de culoare. Alex s-a oprit din mestecat.
— Gabriel, pot să-ți explic — a murmurat ea.
— Nu. De data asta ascultați voi.
Le-am întins bonul. Am enumerat fiecare factură plătită, fiecare cumpărătură absurdă, fiecare moment în care m-au făcut zgârcit în timp ce trăiau din munca mea.
Alex s-a ridicat în picioare.
— Nu mai dramatiza.
— Stai jos — i-am tăiat-o. — Pentru că acum chiar s-a terminat.
Simțindu-se prinsă, mama și-a schimbat tonul pe loc.
