Nu era doar trădarea fiului meu. Era, mai ales, tăcerea soției mele și lacrimile ei, pe care nu reușisem să i le opresc.
M-am strecurat în spatele casei, acolo unde, cu ani în urmă, îmi petreceam serile lucrând la balansoarul pentru Clara. În colț, sub un ghiveci prăfuit, era cutia mică de metal în care păstram actele originale ale proprietății. Am avut mereu instinctul acesta al siguranței — poate fiindcă viața m-a învățat că omul devine lacom când n-a muncit pentru ceea ce are.
O resto si pe aver rig
Am intrat pe ușa din spate, fără zgomot. Mi-am scos pantofii și am urcat scările ca o umbră. În dormitor, lumina palidă a veiozei îi desena chipul Clarei. Se schimbase. În ochii ei nu mai era strălucirea femeii care m-a însoțit o viață întreagă, ci umbra unei soții rănite, care încerca cu disperare să priceapă cum putea propriul ei fiu să o zdrobească astfel.
— Clara…, am șoptit.
A tresărit și s-a întors brusc. Când m-a zărit, lacrimile i s-au amestecat cu un zâmbet neîncrezător.
— Mircea?! Dumnezeule… tu… te-ai întors?
Am dat din cap și am cuprins-o în brațe. În clipa aceea, nu mai conta nimic. Nici afacerea, nici banii, nici trădarea. Doar promisiunea că n-am s-o mai las singură în fața lupilor.
— I-am auzit, am spus. Tot.
A izbucnit din nou în plâns, dar acum plânsul era ușurare curată.
