Doar a luat-o în brațe și a ieșit cu ea.
Viață pentru viață.
Apoi dispăruse.
Fără nume.
Fără urmă.
😨 Și acum… îl avea din nou în față — Actele… — a spus ea, dar vocea nu îi aparținea.
„Mihai Ionescu.”
Numele a lovit-o ca un glonț.
Bărbatul care o salvase.
Bărbatul pe care îl căutase ani întregi.
Bărbatul care dispăruse după incendiu.
îl amenda.
💔 Dar ceva era greșit Ana a observat ceva în mașină.
Pe scaunul din dreapta: o foaie mototolită.
„Institutul Oncologic București – Programare urgentă – ora 15:00.”
Pe bancheta din spate: o geantă roz de copil.
Cu unicorni.
Inima i s-a strâns.
— Știu că mergeam tare… — a spus el.
Vocea lui era ruptă.
— Dați-mi amendă… dar vă rog… trebuie să ajung.
O respirație grea.
— E fiica mea.
⏰ 14:35 Spitalul era la celălalt capăt al orașului.
Traficul era blocat.
Era imposibil.
Ana a simțit cum totul se schimbă în ea.
Procedura.
Dar și ceva mai vechi.
O datorie.
⚖️ Decizia A privit amenda.
Apoi cicatricea.
Apoi ochii lui.
Și a închis dosarul.
— Urmați-mă.
— Nu vorbiți. Țineți-vă după mine.
Și a pornit sirena.
🚨 Fuga prin oraș Mașina de poliție a intrat în trafic ca un fulger.
Mașinile se dădeau la o parte.
Dar Ana nu vedea nimic.
Doar timpul.
Fiecare secundă conta.
În oglindă îl vedea pe Mihai.
Alb la față.
