Astăzi stau întins într-un pat de spital și privesc pe fereastră.
Afară, lumea continuă să meargă înainte.
Oamenii merg la serviciu.
Copiii aleargă prin parcuri.
Părinții își țin copiii de mână.
Iar eu stau aici, cu o brățară la mână și cu mai multe vise decât putere.
Mama stă lângă mine.
Nu pleacă aproape niciodată.
Uneori cred că nici nu doarme.
O văd cum mă privește atunci când crede că eu dorm.
Își ascunde lacrimile.
Își ascunde frica.
Dar eu o cunosc.
O resto si pe aver rig
Știu când încearcă să fie puternică doar pentru mine.
Totul a început acum câteva luni.
La început a fost doar o oboseală ciudată.
Nu mai puteam să alerg la fel de mult.
Nu mai aveam aceeași energie.
Mama spunea că poate am nevoie de odihnă.
Dar apoi au început analizele.
Vizitele la medici.
Spitalele.
Așteptările.
Întrebările.
Și într-o zi, lumea noastră s-a schimbat.
Nu voi uita niciodată privirea mamei când a ieșit din cabinetul doctorului.
Încerca să zâmbească.
Dar ochii ei spuneau altceva.
În seara aceea am întrebat-o:
— Mami, o să fiu bine?
Ea s-a așezat lângă mine.
M-a luat în brațe.
Și mi-a spus:
— Da, iubirea mea. Vom lupta împreună.
De atunci luptăm.
