Maiorul rămase nemișcată.
Pentru că acea voce nu era a unui necunoscut.
Era vocea comandantului secției.
Omul care, cu două săptămâni în urmă, semnase ordinul prin care ea primise misiunea aceasta sub acoperire.
Preț de câteva clipe, nimeni nu mai respiră.
Apoi, una dintre mașinile negre aprinse girofarurile. Nu spre cei doi agenți. Ci în direcția clădirii secției, aflate la câteva străzi distanță.
Tânărul polițist cedă.
— „Nu trebuia să se afle! Noi doar am făcut ce ni s-a spus!”
Această frază a cântărit mai mult decât orice probă.
Maiorul se apropie de el.
— „Exact asta voiam să aud.”
Omul în palton gri îi întinse un mic dispozitiv negru. Nu era telefon. Nici o cameră obișnuită.
— „Microfonul dumneavoastră a transmis totul în direct către procuror.”
Agentul încremeni.
Abia atunci mulțimea înțelese că operațiunea nu începuse cu câteva minute înainte, nu când femeia fusese bruscată și nici când apăruseră mașinile negre.
Totul începuse din primul ei pas pe teren.
Femeia nu fusese victima întâmplării.
Fusese momeala.
Dar finalul neașteptat a venit abia câteva minute mai târziu.
O mașină oficială opri în grabă lângă teren. Coborî comandantul secției, cu fața congestionată și telefonul lipit de ureche, încercând să pară indignat.
— „Ce se întâmplă aici? Cine a autorizat această acțiune?”
Nimeni nu-i răspunse.
Maiorul se întoarse încet spre el.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
