„Mulțumesc.”
Bunica a zâmbit blând și nu a adăugat nimic. În cameră s-a așezat o liniște care, atunci, n-a spus mare lucru. O privire caldă, o mână care a netezit materialul, și apoi gestul firesc de a așeza cardiganul, cu grijă, laolaltă cu celelalte lucruri.
La scurt timp, bunica s-a stins După câteva săptămâni, bunica a plecat dintre cei dragi. Fără anunțuri dramatice, fără vorbe mari, doar cu urma discretă a celor care lasă în urmă mai ales fapte. Cardiganul roșu a ajuns într-o cutie, apoi într-un dulap. Și acolo a rămas.
Anii au trecut: studiile, mutarea în alt oraș, primele responsabilități, iar mai târziu, rolul de părinte. În iureșul acestor etape, cutia n-a fost o prioritate. Era un obiect pe care îl știi prezent, dar pe care îl eviți dintr-o combinație de grabă și amintiri amestecate.
