Știu. Dar trebuia să-l opresc mai devreme, a murmurat.
Curtea s-a dezghețat încet, ca după o ploaie scurtă de vară. Cineva a pus o melodie ușoară pe telefon, doar cât să aducă un freamăt plăcut în aer. Mama m-a strâns în brațe, cald.
Să nu mai lași niciodată pe nimeni să te facă să te simți mică, mi-a șoptit la ureche.
Vreo jumătate de oră mai târziu, mesele s-au umplut din nou de râsete, iar clinchetul paharelor s-a împletit cu mirosul de mâncare.
Și totuși, altceva m-a emoționat mai tare decât orice vorbă bună.
Farfuria cu Napoleon dispăruse prima. Pilaful abia dacă mai rămăsese pe fundul tăvii. Iar sarmalele-n foi de viță se terminaseră de tot.
Unchiul Vasile și-a lins degetele și a izbucnit în hohote:
Dacă asta e mâncare proastă, eu de-acum vreau numai mâncare proastă!
Toată lumea a râs în cor. Și pentru prima dată în seara aceea am simțit cum aerul intră liber în plămâni.
Mai târziu, după ce invitații au plecat și am rămas numai noi doi, Andrei a aprins luminile mici de sub foișor. S-au aprins ca niște licurici cuminți, desenând umbre blânde peste masă.
M-a privit îndelung.
Știi de ce te-am luat de soție?, a întrebat.
De ce?, am zâmbit.
Pentru că faci o casă să pară acasă, a spus, rar, ca să așeze fiecare cuvânt la locul lui.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi. De undeva, din câmp, se auzeau greierii, iar peste curte plutea încă miros de lemn ars și de vanilie.
Atunci am înțeles ceva simplu.
Nu mâncarea îl deranjase pe Cătălin. Ci faptul că, pentru prima dată după mulți ani, la masa aceea exista ceva ce el nu avusese.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
