— A sunat grădinița. N-a luat-o nimeni pe Ellie. Unde a fost Nina?
S-a uitat la mine și a zâmbit. Zâmbetul acela a fost semnalul de alarmă.
A zis liniștit:
— De ce să mai ținem bonă? Am concediat-o.
Am crezut că nu aud bine.
A luat o înghițitură:
— Mama ta stă acum la noi, deci poate să aibă grijă de copii. Sau are de gând să locuiască aici pe gratis?
Abia atunci am observat-o pe mama, lângă chiuvetă. A intervenit blând:
— Draga mea, e în regulă. Chiar ar trebui să ajut cumva. Pot să am grijă de copii.
M-am întors spre ea, scurt:
Carl a ridicat din umeri:
— Vezi? Ea înțelege.
L-am privit fix:
— Are un braț rupt!
A bombănit:
— O mulțime de bunici au grijă de nepoți. Nu dă nimeni mii de dolari pe o bonă când are familia la îndemână.
Am întrebat, tăios:
— Și, mai exact, cine ar fi trebuit s-o ia pe Ellie de la grădiniță?
Părea iritat că-l întreb:
— I-am spus mamei tale unde e locul. Am crezut că se descurcă.
L-am privit năucă. Mama ajunsese în oraș de mai puțin de douăzeci și patru de ore. Avea un singur braț funcțional. Și nici nu era pe lista persoanelor autorizate pentru preluare.
Știam că mama va încerca să îndulcească situația, cum face mereu. Am oprit-o:
— Mamă, tu nu dădăcești pe nimeni. Nu faci nimic. Mă ocup eu.
Carl a dat ochii peste cap:
