Apoi a izbucnit în plâns, acuzând că Andreea m-a schimbat.
Și, pentru prima dată în viața mea, i-am spus adevărul fără frică.
— Nu ea m-a schimbat. Ea doar m-a făcut să văd cât de nedreaptă ai fost ani întregi.
A plecat trântind ușa.
Două zile mai târziu, m-a sunat Ioana.
Plângea și ea.
Mi-a spus că nu se așteptase „să duc lucrurile atât de departe”. Că Radu e supărat. Că părinții lui s-au simțit oribil la cină. Că, poate, ar trebui „să lăsăm trecutul în urmă”.
Dar eu eram obosit să tot las lucrurile în urmă.
— Știi care e problema, Ioana? Ani la rând ați crezut că mă puteți cumpăra cu vină și obligații.
Nu a spus nimic.
— Andreea e familia mea acum. Copilul nostru e familia mea. Și nu voi mai permite nimănui să-i umilească.
După apelul acela, liniștea a început, încet, să se aștearnă peste viața noastră.
Dar sănătos.
Trei luni mai târziu s-a născut băiețelul nostru.
În salonul maternității era tihnă. Lumina cădea cald. Andreea îl ținea la piept, cu ochii umezi.
Am privit-o și am simțit ceva cum nu mai simțisem vreodată, atât de limpede.
Mama și Ioana nu au venit la spital.
Nici nu le-am chemat.
Într-o seară, în timp ce îl legănam pe cel mic prin sufragerie, Andreea s-a uitat la mine și a întrebat încet:
— Îți pare rău?
M-am uitat la ea. La copil. La casa noastră liniștită.
Și am zâmbit.
— Nu. Îmi pare rău doar că n-am făcut asta mai devreme.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
