Totul fusese înregistrat.
Fiecare cuvânt.
Fiecare refuz.
Fiecare clipă în care confortul lor fusese mai important decât viața unui copil.
În ziua a cincea, exact cum bănuiam, au apărut la ușă.
Cu sacoșe pline, ca după o vacanță fără griji.
Am deschis ușa calm, cu spatele drept.
Mihai a zâmbit larg, fără să bănuiască.
— Andreea, nu știi ce…
Și s-a oprit.
În spatele meu stăteau doi polițiști.
Și avocatul meu.
Zâmbetul i s-a topit de pe față.
— Ce se întâmplă?
Am făcut un pas într-o parte.
Au pășit înăuntru.
Le-a fugit privirea spre pătuțul gol.
Apoi au auzit.
Înregistrarea.
Vocea Violetei, limpede.
— E doar o răceală.
Vocea lui Mihai, șovăitoare.
— Poate are dreptate…
Și apoi — plânsul meu.
Fața lui Mihai s-a albit ca varul.
