Reacția comunității Sub fotografie, mii de oameni scriau: „La mulți ani!”, „Să trăiți!”, „Dumnezeu să vă binecuvânteze!” Dar eu nu am scris nimic. Nu știu de ce. Poate pentru că simțeam că un comentariu nu era suficient. Poate pentru că bunica mea murise cu doi ani înainte, iar fotografia aceea mă lovise direct într-un colț al inimii pe care îl credeam închis.
În noaptea aceea, nu am putut dormi. Imaginea bătrânei îmi revenea mereu în minte. Mâinile ei mici. Pantofii galbeni. Felul în care ținea bastonul. Și zâmbetul acela… ca o lumânare care refuză să se stingă.
O decizie neașteptată La ora două dimineața, am deschis din nou fotografia. De data aceasta, am citit descrierea completă: „O cheamă Elena Marinescu. Locuiește singură într-un cartier liniștit de la marginea orașului. Astăzi a împlinit 103 ani.” Cuvântul acela m-a urmărit toată noaptea.
A doua zi, fără să înțeleg complet de ce, am cumpărat un tort mic cu vanilie și câteva flori albe. Apoi am luat un taxi și am mers la adresa menționată în postare. Cartierul era liniștit. Case simple. Copaci bătrâni. Aerul mirosea a ploaie și iarbă umedă.
Am găsit casa ușor. Avea gard alb și mușcate roșii la geam. Am rămas câteva secunde în fața porții, cu emoții ciudate, de parcă urma să întâlnesc pe cineva pe care îl cunoscusem cândva.
