— Haideți, doamnă, nu dramatizați. A alunecat. Se mai întâmplă.
Paramedica s-a întors spre polițist.
— Avem suspiciuni de neglijență și posibilă altercație anterioară. Pacienta are tensiune crescută și urme vechi de vânătăi pe brațe.
Am închis ochii.
Da. Vânătăi. De la strânsul prea tare de mână. De la împinsul „din greșeală”. De la ieșirile lui Andrei când lucrurile nu ieșeau perfect.
Polițistul l-a privit direct.
— Domnule, va trebui să ne însoțiți pentru declarații.
— Poftim?! Pentru ce?! — a izbucnit el.
De data asta, invitații nu i-au mai ținut spatele din priviri. Unii au plecat pe furiș, rușinați. Alții șușoteau pe margine.
M-au urcat pe targă. Când m-au ridicat, o durere ascuțită m-a străpuns, dar picioarele tot nu și-au găsit glasul.
Cerul se întunecase. Mirosul de grătar plutea amestecat cu aerul rece al serii. M-a izbit cât de ușor se poate frânge viața, într-o clipă, ca un pahar scăpat pe gresie.
La spital, după investigații, medicul a venit cu verdictul.
Fractură serioasă la nivel lombar. Compresie pe nervi.
— Ați avut noroc — mi-a spus. — Dacă amânam, riscul de paralizie permanentă era mare. Intrăm imediat în operație.
Cuvântul acela mi-a rămas în minte, greu.
Operația a durat ore în șir. Când m-am trezit la terapie intensivă, primul impuls a fost să încerc să mișc degetele de la picioare.
Au tresărit ușor.
