Partea II: „El este real. El este al meu”
În ciuda abandonului emoțional din partea celor din exterior, în brațele Elenei se afla un întreg univers. Pruncul ei, înfășat strâns într-o păturică de spital care îi sublinia fragilitatea, respira liniștit. Pe chipul lui mic nu se citea nicio grijă, nicio respingere.
Privindu-și fiul, Elena a înțeles sensul fiecărei dureri fizice, al fiecărei nopți de nesomn din timpul sarcinii și al fricii care o ghemuise pe masa de nașteri.
„Cu fiecare respirație, îmi amintesc de ce am îndurat frica, durerea și epuizarea: el este aici. El este real. El este al meu.”
Lumea exterioară putea să o ignore, dar în acel perimetru îngust al patului de spital, ea devenise o divinitate pentru un suflet care depindea în totalitate de ea. Copilul nu avea nevoie de notificări sau de felicitări virtuale; el avea nevoie doar de bătăile inimii ei.
Partea III: Capcana invizibilității sociale De ce doare tăcerea în astfel de momente? Pentru că, în mod psihologic, avem nevoie de validare atunci când trecem printr-o transformare majoră. Nașterea unui copil este o redefinire completă a identității unei femei. Când cei din jur se prefac că acest moment nu există, mama se simte ștearsă din ecuația propriei sale vieți.
