Apoi convorbirea s-a întrerupt. Numărul devenise brusc inaccesibil.
Polițiștii au spus că poate a fost o farsă. Dar eu știam vocea aceea. Era ea.
La câteva săptămâni după apel, am găsit în cutia poștală o scrisoare fără expeditor. În interior, o fotografie: Mirela stând pe o bancă lângă un lac, cu un bărbat necunoscut în spatele ei. Pe spatele pozei, un mesaj criptic:
„Ai încredere în cel care aduce jurnalul.”
Nu știam despre ce jurnal era vorba — până când, într-o noapte, am intrat din nou în casa Mirelei, folosind cheia de rezervă. Într-o poșetă veche, ascuns într-un colț al dulapului, l-am găsit.
Un jurnal gros, din piele, plin de pagini îngălbenite.
Pe măsură ce citeam, viața Mirelei se reconstruia ca un puzzle:
numele ei adevărat fusese altul; fusese căsătorită cu un bărbat pe nume Ilie, tatăl lui Dorian; acesta era implicat în crima organizată; Mirela fugise după ce descoperise ceva periculos. Ultima frază din jurnal mi-a dat fiori:
„Dacă dispar, e pentru că Ilie m-a găsit.”
Am dus jurnalul la detectivul care se ocupa de caz. Inițial sceptic, după câteva pagini a înțeles gravitatea situației. Ancheta a fost redeschisă, iar Ilie a devenit principalul suspect.
Două luni mai târziu, Mirela a apărut la o secție de poliție dintr-un alt județ. Slăbită, cu vânătăi, dar vie. Evadase dintr-o cabană izolată unde Ilie o ținuse captivă.
Când s-a reîntâlnit cu Dorian, m-am uitat la ei din spate: el i-a sărit în brațe, ea plângea și îl strângea cu disperarea cuiva care s-a întors dintr-un coșmar.
