Fără glume.
Fără zâmbete.
Doar cătușe, reci și exacte.
Fata a rămas lângă bărbatul cu lanterna, privind totul fără să clipească.
— A meritat? a întrebat el, încet, ca pentru ei doi.
Ea a privit către pădure, înapoi spre locul de unde pornise totul.
— Dacă mai opresc măcar o femeie… nu, a rostit simplu.
Ambulanța a sosit la scurt timp. Nu pentru ea.
Ci pentru unul dintre agenți, căruia i se tăiase respirația de panică.
Ironia sorții, crudă și precisă.
Pe măsură ce mașinile s-au urnit din poiană, liniștea s-a întors în pădure.
Dar nu era aceeași tăcere.
Fata și-a strâns halatul pe lângă corp, ca o armură moale.
— Mă duceți până în oraș? a întrebat.
Bărbatul a zâmbit pentru prima dată în seara aceea.
— Te ducem. Dar de data asta… în siguranță.
Pe drum, ea a rămas cu privirea lipită de geam.
Copacii alunecau prin întuneric, rând după rând, ca niște umbre care se dau la o parte.
Și, pentru prima dată după mult timp, a închis ochii fără să se teamă.
Pentru că uneori nu e nevoie să fii tare în fiecare clipă.
E de ajuns să știi când să ceri ajutor.
Și să ai curajul să strigi.
Chiar și o singură dată.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
