Geaca veche îi atârna pe umeri, dar fusese trasă cu atenție peste copilă, suprapusă la colțuri, ca un scut imperfect, pus cu migală. Nu era nimic teatral în felul în care o făcea; era instinct pur, acela al unei mame care nu se lasă doborâtă. În jur, oamenii treceau mai departe, cu ochii în telefoane, iar curentul rece dinspre ușa trenurilor deschise le biciuia obrajii. Lângă ei, timpul părea suspendat.
Pierduseră tot. Dar nu și demnitatea. Asta a simțit Victor în clipa în care și-a dat seama că, dincolo de hainele tocite și de oboseala din priviri, se vedea limpede o rânduială tăcută: copilul era învelit cum trebuie, părul fetiței era adunat într-o coadă stângace, iar lângă ele, o pungă ordonată, cu lucrurile așezate pe cât se putea. O rezistență discretă în fața căderii totale.
— Cum te cheamă? a întrebat Victor, cu o voce joasă, ca să nu o sperie. Întrebarea i-a scăpat simplu, fără solemnități, ca un gest firesc, un pas mic peste linia invizibilă dintre indiferență și a vedea cu adevărat pe cineva.
Femeia a clipit, surprinsă că cineva îi vorbea normal, ca și cum s-ar fi așteptat la încă o privire aruncată în grabă sau la un mărunt aruncat în tăcere. În ochii ei a trecut o umbră de neîncredere, amestecată cu recunoștință, așa cum trece o rafală scurtă pe un cer înnegurat. A tras geaca și mai mult peste copil, un gest reflex, și l-a privit pe bărbatul din fața ei.
— Gabriela — a răspuns după o clipă. — Gabriela Marin. Și-a rostit numele apăsat, ca și cum îl așeza înapoi în lume, într-un loc de unde nu voia să dispară. A fost o clipă în care tăcerea gării a părut să se adune între ei, curată și grea.
