Zile în care zâmbeam pentru ea, dar în mine eram obosită până la lacrimi.
Zile în care îmi spuneam în tăcere: „Doar azi să rezist. Doar azi.”
Și totuși, fiecare zi venea cu alta.
Și eu continuam.
Nu pentru că era ușor.
Ci pentru că nu aveam altă opțiune.
Ea nu știa nimic… și poate că asta m-a salvat Fiica mea creștea fără să știe greutățile.
Pentru ea, lumea era simplă: mami, jucării, mâncare, somn, râsete.
Și poate că asta a fost cel mai frumos lucru.
Pentru că în timp ce eu duceam lupte invizibile, ea îmi oferea ceva ce nu puteam cumpăra nicăieri: motive să continui.
Râsul ei era terapia mea.
Privirea ei era liniștea mea.
Mâinile ei mici ținute în ale mele erau echilibrul meu.
Singurătatea unei mame nu se vede, dar se simte Oamenii cred că dacă un copil este îngrijit, totul este bine.
Dar nu văd nopțile în care adormi cu frică.
Nu văd diminețile în care te ridici din pat fără energie, dar zâmbești oricum.
Nu văd cum îți ascunzi lacrimile în baie pentru ca micuțul să nu le vadă.
Singurătatea nu înseamnă că ești fără oameni.
Înseamnă că ești responsabilă de tot, fără pauză.
Dar am descoperit ceva: puterea mea nu a dispărut, s-a schimbat Credeam că sunt slabă.
