Elena a ridicat brusc privirea.
— Nu… nu trebuia…
Oana i-a strâns mâna.
— Ba da. Ani întregi ai împărțit cu noi tot ce aveai, chiar și atunci când nu-ți ajungea nici pentru tine.
Avocatul a deschis mapa și a spus calm:
— Fiecare dintre ele a contribuit. Au cumpărat o casă aproape de oraș. Cu grădină, verandă și o bucătărie mare, exact cum ai visat mereu.
Elena nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
Și-a dus mâinile la față și a început să plângă în hohote.
În mintea ei reveneau toate nopțile în care împărțea o singură pâine în cinci bucăți, toate iernile în care cosea haine vechi ca să le țină de cald și toate serile în care adormea flămândă doar ca ele să aibă ce mânca.
— Eu n-am făcut nimic special… a șoptit.
Larisa a clătinat din cap.
— Ba ai făcut. Ne-ai dat o familie când lumea ne abandonase.
Ploaia se oprise încet, iar în curte rămăsese doar mirosul de pământ ud și glasurile lor amestecate cu râsete și lacrimi.
În dimineața următoare, Elena stătea pe prispa casei cu cheia strânsă în palmă.
Privea duba îndepărtându-se și simțea pentru prima dată după mulți ani că nu mai este singură.
Atunci a înțeles că iubirea adevărată nu se pierde niciodată.
Crește în tăcere în sufletele oamenilor și, într-o zi, se întoarce acasă sub forma celei mai frumoase răsplăți.
