Apoi m-am uitat din nou la ei.
„Dar pentru voi… se pare că a contat prea târziu.”
Ioana s-a dat înapoi încet, speriată.
Brendan s-a apropiat de mine.
Vocea îi tremura.
„Cassidy… spune că nu e adevărat.”
Am zâmbit ușor.
Nu din răutate.
Dintr-o liniște pe care n-o mai puteau tulbura.
În clipa aceea, ușa s-a deschis.
Au intrat doi bărbați în costume, cu pași siguri.
Unul dintre ei s-a oprit în fața noastră și a vorbit limpede:
„Bună seara. Suntem de la departamentul juridic. Am venit să formalizăm suspendările.”
Diana a început să plângă, dezarmată.
„Nu… nu puteți face asta…”
„Ba da”, a răspuns, la fel de calm, bărbatul din față.
Brendan m-a privit ca pe o străină.
„De ce… de ce faci asta?”
Mi-am dus palma la burtă.
Bebelușul s-a mișcat din nou, ca o aducere-aminte a ceea ce contează.
„Pentru că nu vreau ca copilul meu să crească într-o lume în care trebuie să accepte umilința ca să fie acceptat.”
Am luat geanta.
M-am întors spre ușă.
Dar m-am oprit chiar înainte să plec.
Mi-am ridicat ochii spre Diana.
Apoi spre Brendan.
Spre tot ceea ce crezuseră ei că sunt.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
