Pe urmă, mișcările au redevenit atente, pașii iarăși măsurați. Nimeni nu s-a grăbit. Se simțea în aer un alt fel de ordine, născută din ceea ce tocmai fusese trăit la unison. O rânduială interioară, discretă, care așază la loc, în tăcere, ceea ce cuvintele nu reușesc să potrivească.
Au rămas, până la capăt, cele trei repere pe care nimeni nu le va uita: o moarte la naștere, un sicriu care nu se lăsa ridicat și cererea soacrei ca el să fie deschis. Între aceste trei puncte s-a strâns toată povestea, fără ornamente, fără ocoluri. O linie dreaptă, simplă și grea, pe care toți au mers împreună.
Și așa trebuie să rămână spusă: cu începutul cunoscut, cu împotrivirea neașteptată și cu acel „să fie deschis” care a adus după el o clipă în care timpul s-a oprit. Restul aparține tăcerii, acelui fel de înțelegere care nu se explică, ci doar se recunoaște atunci când vine.
Uneori, cele mai puternice povești se împletesc din foarte puține cuvinte. Aici, sensul se sprijină tocmai pe simplitatea faptelor: o viață pierdută când alta trebuia să înceapă, o greutate care nu cedează și un gest hotărât, cerut la momentul potrivit. Din acestea trei se țese, inevitabil, o amintire care rămâne.
În cele din urmă, nu rămâne decât liniștea aceea care a cuprins totul, ținând laolaltă durerea, uimirea și curajul de a privi până la capăt. Între ele, povestea își găsește locul, exact în ordinea în care s-a întâmplat.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
