Radu nu se uită. Nu pentru că nu voia. Pentru că o știa pe dinafară.
— O văd și când clipesc.
Ana se așeză în sfârșit.
— Eu am fost găsită pe marginea unui drum, lângă Sighișoara, în 1993. Aveam patru ani. Nu-mi aminteam numele. Sau așa mi s-a spus. Am crescut într-un centru, apoi într-o familie adoptivă. În dosarul meu scrie că mama biologică m-a abandonat.
Radu rămase nemișcat.
Dobre se întoarse spre ea.
Ea ridică o mână.
— Domnule comisar, dacă există un conflict de interese, mă retrag după ce spun asta. Dar vreau să știu un lucru. Domnule Munteanu, fiica dumneavoastră avea vreun semn pe corp?
Radu își duse mâna la piept, sub vestă. De acolo scoase un lănțișor subțire, vechi, cu un medalion mic de argint. Îl deschise cu degete grele. Înăuntru era o fotografie minusculă cu Mara bebeluș și o șuviță roșcată.
— Cicatricea de la mână. O aluniță mică sub omoplatul stâng. Și când se speria, își mușca buza de jos până îi rămânea urmă.
Ana se ridică atât de brusc încât scaunul scârțâi.
Dobre o privi cu teamă.
Ea își apăsă degetele pe marginea mesei.
— Am alunița.
Camera păru să se micșoreze.
Radu se uită la ea ca la o icoană coborâtă de pe perete.
— Nu spuneți așa.
Vocea ei se rupse.
— Vă rog. Nu spuneți așa până nu știm.
Radu încuviință încet, deși lacrimile îi umpluseră deja ochii.
— Bine. Nu spun.
Dar în inima lui, numele se ridicase deja din mormântul a treizeci și unu de ani.
În următoarele ore, secția deveni un loc al ușilor deschise cu forța. Dobre ceru arhiva. Dosarul original apăru incomplet, cu pagini lipsă, declarații fără semnături și fotografii dispărute. Ana, retrasă oficial din interogatoriu, rămase în clădire ca persoană implicată. Stătea pe un scaun în hol, cu mâinile împreunate, privind podeaua.
Radu o vedea prin geamul mat.
Nu îndrăznea să se apropie.
Un om poate căuta un copil treizeci și unu de ani, dar când îl găsește, nu știe cum să facă primul pas fără să-l sperie.
Seara, comisarul Dobre intră cu fața schimbată.
— Am găsit martorul nou, spuse el.
Radu ridică ochii.
Dobre aruncă o fotografie pe masă.
Un bărbat bătrân, slăbit, cu ochi tulburi.
— Sorin Pavel. Fratele soției dumneavoastră.
Radu se ridică atât de repede încât scaunul căzu.
— Așa ați crezut. În acte apare decedat în 2001. Dar amprentele lui au fost găsite recent într-un dosar de fraudă. Trăia sub alt nume. Acum e internat într-un spital din Sibiu, fază terminală. El a dat declarația că v-a văzut plecând singur din gară.
— Minte și acum.
— Probabil. Dar de ce ar ieși la suprafață după atâția ani?
Ușa se deschise.
Ana intră, deși nimeni nu o chemase.
— Pentru că moare, spuse ea. Și cineva vrea să închidă dosarul înainte să vorbească altceva.
Dobre o privi lung. Apoi, în loc să o dea afară, îi întinse o copie a declarației.
Ana citi. La început repede. Apoi mai încet.
— Asta nu e declarație de martor. E o poveste pregătită.
— Exact, spuse Radu. Sorin n-a fost niciodată destul de deștept să inventeze singur.
— Cine l-a ajutat?
Radu și Dobre se priviră.
Numele veni greu, dar inevitabil.
— Fostul căpitan Ilie Bălan, zise comisarul.
Ana își pierdu culoarea din obraji.
— Tatăl meu adoptiv îl cunoștea pe Bălan.
Radu o privi cu atenție.
— Cum îl chema pe tatăl tău adoptiv?
— Mircea Ionescu. A murit acum opt ani. A fost polițist la rutieră.
Dobre înjură încet.
— Ionescu era în echipa de căutare în noaptea dispariției.
Ana se sprijini de perete.
Dar cuvântul nu respingea informația. Încerca doar să țină lumea întreagă să nu cadă peste ea.
Au mers la Sibiu în aceeași noapte. Dobre a aprobat deplasarea, Ana a insistat să vină, iar Radu a stat în spatele mașinii de poliție, de data asta fără cătușe. Drumul printre munți era întunecat, cu ploaia lovind parbrizul și farurile tăind serpentinele ca pe niște amintiri.
Nimeni nu vorbea.
La spital, Sorin Pavel arăta ca o umbră care uitase să moară. Zăcea într-un pat îngust, cu tuburi la nas, pielea galbenă și mâinile tremurând pe cearșaf.
Când îl văzu pe Radu, începu să plângă.
Radu se apropie de pat. Nu-l lovi. Nu-l înjură. Se uită doar la omul care îi furase poate viața și copilul, iar liniștea lui fu mai grea decât orice furie.
— Unde ai dus-o?
Sorin scutură capul.
— N-am vrut. Elena n-a vrut. Bălan… Bălan a zis că dacă nu plătesc, o iau pe fată doar câteva zile, ca presiune. Că tu o să aduci banii. Dar apoi…
Ana stătea la capătul patului, rigidă.
— Apoi ce?
Sorin întoarse ochii spre ea.
Și o recunoscu.
Nu după nume. Nu după uniformă. După ceva ce vinovații recunosc mai repede decât victimele: urma faptei lor în carne vie.
Radu se aplecă.
Sorin începu să tușească. Dobre chemă asistenta, dar bătrânul ridică o mână.
— Elena s-a răzgândit. A vrut să spună poliției. Bălan a zis că nu se mai poate. Fata văzuse fețe. A dat-o unui polițist fără copii. Ionescu. A schimbat actele. A spus că e mai bine așa. Că la tine, cu motorul și scandalurile, copilul ar fi crescut rău.
Ana simți cum i se taie picioarele.
Mircea Ionescu, omul care o învățase să meargă cu bicicleta. Omul care îi pusese plasturi pe genunchi. Omul care îi spusese că fusese găsită plângând pe marginea drumului și că Dumnezeu i-o trimisese lui.
Nu fusese Dumnezeu.
Fusese o rețea de minciuni.
— Mama mea adoptivă știa? întrebă ea.
Sorin închise ochii.
— Nu la început. Mai târziu… poate. Femeile simt când casa are un secret.
Radu își apăsă pumnii pe marginea patului.
Sorin plânse mai tare.
— A vrut să te caute. A vrut să-ți spună că fata trăiește. Bălan a amenințat-o. După o lună, a murit.
— Tu ai omorât-o?
— Nu. Jur. Dar eu am tăcut. E același lucru, nu?
În cameră se auzea doar aparatul de monitorizare și ploaia în geam.
Ana scoase telefonul și porni înregistrarea oficială.
— Spuneți tot. Nume. Date. Locuri. Cine a falsificat actele. Cine a luat bani. Cine a semnat.
Sorin vorbi patruzeci și șapte de minute.
Când termină, părea deja pe jumătate plecat din lume.
Radu ieși pe hol și se sprijini de perete. După trei decenii în care își imaginase o mie de finaluri, adevărul venise nu ca o explozie, ci ca o otravă veche scoasă dintr-o rană.
Ana ieși după el.
Stătură unul lângă altul fără să se privească.
— Nu știu ce să simt, spuse ea.
Radu își șterse fața cu palma.
— Nici eu.
— Dacă testul ADN confirmă…
— Confirmă.
Ea îl privi pentru prima dată fără uniformă între ei.
— Nu puteți ști.
Radu atinse ușor medalionul de la piept.
— Pentru că atunci când te-ai speriat în camera aia, ți-ai mușcat buza de jos. Exact ca ea.
Ana se întoarse spre fereastră.
Lacrimile îi alunecară pe obraz fără zgomot.
— Eu am avut un tată.
Radu încuviință, deși cuvintele îl dureau.
— L-am iubit.
— Dacă dumneavoastră sunteți tatăl meu, asta nu șterge ce am trăit cu el.
Radu înghiți nodul din gât.
— Nu vreau să șterg nimic. Vreau doar să nu mai fiu șters eu.
Ana plânse atunci. Nu ca un copil regăsit, nu ca o femeie salvată, ci ca cineva care trebuia să-și țină două vieți în aceleași mâini și descoperea că amândouă sângerau.
