A izbucnit în plâns.
— Mă urăsc.
— Ar trebui.
Știu cum sună.
Dar atunci asta era realitatea.
Și apoi Andrei a rostit fraza care l-a prăbușit, definitiv, în ochii mei.
— Gândește-te la fiica noastră.
M-am ridicat atât de brusc, încât scaunul a lovit podeaua.
— Să nu îndrăznești să o folosești pe copilul nostru ca să te salvezi.
Casa a vibrat de la vocea mea.
— Trebuia să te gândești la ea înainte să te culci cu mătușa ei.
Abia atunci, pentru întâia oară, amândoi au părut atinși de rușine.
Nu speriați.
M-am îndreptat spre ușă.
Am descuiat.
Carla s-a ridicat prima.
O clipă i-am cuprins chipul cu privirea și mi-am amintit fetița de odinioară.
Cea care îmi fura puloverele.
Cea care se ascundea în umbra mea, crezând că acolo e lumea întreagă.
Apoi mi-am amintit mesajele.
„Iubirea mea.”
Și în mine s-a stins tot.
Andrei a rămas pe loc.
— Vorbești serios?
L-am privit în ochi.
— Mi-am scos o parte din trup pentru familie. Tu n-ai fost niciodată demn de ceea ce am oferit.
A luat dosarul.
S-a îndreptat spre ușă.
S-a întors o secundă, poate așteptând lacrimi.
Slăbiciune.
N-a primit nimic.
Am închis ușa.
