Mariana a inspirat adânc.
„În caz că fiica mea nu este tratată așa cum merită, am lăsat toate bunurile mele pe numele ei — casa, economiile și indemnizația lunară.”
S-a făcut liniște.
Am clipit de câteva ori, convinsă că n-am auzit bine.
„Toate documentele sunt deja înregistrate. Ofițerul de față va confirma.”
Mariana a scăpat scrisoarea din mână.
Hârtia a căzut pe jos, foșnind ușor.
„Nu… nu se poate…” a șoptit ea.
Ofițerul a scos un dosar.
„Este cât se poate de real. Începând de astăzi, proprietatea îi aparține Anei.”
Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că-mi sparge pieptul.
„Iar dumneavoastră și fiicele dumneavoastră aveți la dispoziție 30 de zile să eliberați locuința.”
Fetele au început să protesteze imediat.
„Nu e corect!”
„Unde o să mergem?!”
Dar pentru prima dată… nu m-a mai durut.
Le-am privit calm.
Mariana s-a întors spre mine, cu o privire pe care nu o mai văzusem niciodată.
Nu mai era aroganță. Nici superioritate.
Era frică.
„Ana… putem discuta…” a spus ea încet.
