„Da”, adăuga Brianna, „altfel va trebui să aducem un scaun special aici pentru tine.” Tata arunca doar o privire peste ziar și rămânea mut; intervențiile lui deveniseră rare, iar speranța mea că va lua atitudine se stinsese cu timpul.
Pe măsură ce se apropia sezonul balului, orele de masă au devenit pentru mine momente de anxietate. La școală, spectacolul era același, doar decorul se schimba. Brianna pășea pe holuri cu atitudinea celui care stăpânește locul, iar lumea se dădea la o parte în calea ei și a cercului ei. Eu stăteam cu capul plecat, numărând zilele până la absolvire, fiecare lună scăzându-mi cu un clar simț al eliberării viitoare.
„Trei luni, Em”, șoptea Jenna, lovindu-mi prietenos umărul lângă dulapurile noastre de la școală. „Trei luni și ești liberă. Mama ta vitregă nu te va mai putea atinge.” Zâmbeam când auzeam asta, pentru că avea dreptate și pentru că gândul plecării la facultate era singurul fir de speranță care mă ținea pe picioare.
Sezonul balului s-a abătut asupra liceului ca un val: posterele au înflorit pe pereți, discuțiile despre rochii au umplut pauzele, iar Brianna descria la fiecare masă rochia ei visată ca pe o realitate aproape atinsă. „Mamă, ai văzut rochia cu corset din cristale? Costă 600 de dolari.” „Orice îți dorești, puiule”, răspundea Alexis.
Într-o sâmbătă dimineață, tata și-a îngroșat vocea peste cafea. „Vreau ca ambele fete să aibă rochii frumoase”, spuse, întinzând mâna după portofel. A numărat bancnotele și le-a împins pe masă. Alexis i-a acoperit mâna cu a ei și a strâns-o. „Desigur, Mark. Voi găsi ceva perfect pentru amândouă.” Și, privindu-mă în timp ce spunea asta, mi-a zâmbit — pentru prima dată părea să existe o accepțiune, o umbră de afecțiune care m-a făcut să-mi închipui că poate, în sfârșit, ar încerca să fie drăguță cu mine.
Acel zâmbet mic m-a făcut să sper. I-am mulțumit, iar ea a răspuns cu nepăsare. M-am culcat acea noapte cu gândul că poate încercase. Aproape adormită, am crezut că aud pași în pod. M-am oprit din ascultare când nimic nu s-a mai auzit.
A doua seară, Alexis a venit acasă cu două huse lungi pentru haine. Una părea ușor umflată, sugerând o fustă cu volane; cealaltă atârna flasc, ca și cum ar fi fost aproape goală. „Probați-le, fetelor”, a spus ea. „Vreau să vă văd fețele.”
Licărul de speranță s-a stins imediat când am deschis fermoarul husei din dormitorul meu. O adiere de naftalină mi-a atins nările. Rochia era auriu-muștar, decolorată pe alocuri, materialul rigid și croiala demodată — exact opusul a ceea ce vedeam purtat în acel an.
