Dar au trecut.
Fetele au început să meargă.
Să vorbească.
Să mă strige „tati”.
Și de fiecare dată când auzeam acel cuvânt, toate sacrificiile păreau mici.
La prima serbare am plâns.
La primul desen făcut pentru mine am plâns.
La prima zi de școală am plâns din nou.
Nu de tristețe.
De recunoștință.
Pentru că în ciuda tuturor obstacolelor, reușisem.
Nu perfect.
Dar suficient.
În tot acel timp, mama nu a venit niciodată.
Nici de Crăciun.
Nici de Paște.
Nici la aniversările fetelor.
Nici măcar o felicitare.
La început m-a durut.
Apoi m-am obișnuit.
Mai târziu, am încetat să mai aștept.
Fetele întrebau uneori despre ea.
Le spuneam că este departe.
Nu voiam să le încarc sufletul cu resentimente.
Nu voiam să le învăț să urască.
Așa că am ales să tac.
Într-o după-amiază obișnuită, când Mara și Ilinca aveau deja șapte ani, cineva a bătut la ușă.
Am deschis.
Și am rămas nemișcat.
Pentru o clipă nici nu am recunoscut-o.
Părea cu zece ani mai bătrână.
Nu mai avea eleganța aceea rece cu care plecase.
Nu mai avea privirea aceea sigură.
Avea doar o valiză veche și niște ochi plini de regret.
— Pot să intru? a întrebat încet.
Nu știam ce să spun.
Șapte ani de tăcere.
Șapte ani de absență.
Șapte ani de răni.
Și acum era acolo.
În pragul casei mele.
Am făcut un pas în lateral.
Fetele au apărut imediat pe hol.
Neștiind cine este femeia aceea.
Mama le-a privit.
Și a început să plângă.
Nu discret.
Nu elegant.
A plâns cu adevărat.
Ca un om care poartă prea multă vină.
— Sunt bunica voastră…
Mara și Ilinca s-au uitat una la alta.
— Noi avem bunică?
