Dar există ceva ce n-am spus nimănui.
În 1987, tatăl tău și cu mine am cumpărat un teren lângă Sinaia. N-am trecut nimic pe numele copiilor, fiindcă voiam să-l dau celui care va rămâne om până la capăt.
Tu ai rămas.”
Am izbucnit în plâns acolo, în fața notarului, cu scrisoarea în mână.
Nu pentru teren.
Ci pentru că, după atâția ani, simțeam pentru prima dată că mama mă văzuse cu adevărat.
Notarul a deschis atunci un dosar gros, legat cu șnur.
Când am zărit actele, m-am înțepenit pe scaun.
Nu era doar un teren.
Era o pensiune mică, ridicată între timp, cu cinci camere, așezată într-o zonă de munte atât de frumoasă încât îți tăia respirația. Fusese dată în administrare ani la rând, iar chiriile ajungeau într-un cont despre care nimeni nu știa.
Valoarea depășea 300.000 de euro.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
— Mama dumneavoastră a insistat să păstrăm totul secret, mi-a spus notarul. Știa că familia se va destrăma când se va îmbolnăvi.
Avea dreptate.
Frații mei nici nu o mai sunau.
Când mama nu mai recunoștea pe nimeni, ei spuneau doar:
„Oricum nu mai știe.”
Dar eu știam.
Știam că încă simțea.
O vedeam noaptea, cum îmi strângea mâna când o cuprindea frica.
O simțeam cum se liniștea când îi pregăteam un bol de griș cu lapte.
Îi urmăream zâmbetul vag când îi puneam muzica ei preferată.
Oamenii cred că demența șterge sufletul.
Dar nu-l șterge.
Doar îl ascunde.
