Imagini din camerele de supraveghere. Fiul cel mare răscolea dormitorul mamei când ea lipsea. Fiica scormonea prin sertare. Altul fotografia acte, atent să nu lase urme.
Mi s-a făcut pielea rece, ca și cum cineva ar fi deschis o fereastră în plină iarnă.
— Ea știa că o fură?
— Știa că încearcă să o declare incapabilă psihic pentru a controla averea, a spus el, răspicat, fără să caute alte cuvinte.
Am rămas fără grai. Notarul și-a scos ochelarii, ștergându-i cu un colț de batistă, apoi m-a privit direct.
— În ultimele luni, singura persoană pe care a simțit că o poate observa fără mască ați fost dumneavoastră.
Mi-a scăpat un râs scurt, amar, mai mult un icnet.
— Și totuși m-a acuzat că sunt hoț.
— Ca să vă scoată din casă înainte să înceapă scandalul adevărat, a zis el, coborând privirea către mapă, ca și cum răspunsul fusese acolo dintotdeauna.
Am clipit, încercând să strâng în aceeași mână toate piesele acestui puzzle. El a împins spre mine un alt document, cu un gest sigur.
— În această dimineață, înainte să veniți la vilă, doamna Dumitrescu a depus oficial o plângere împotriva propriilor copii pentru fraudă și tentativă de abuz financiar.
Scaunul parcă a alunecat pentru o clipă sub mine. M-am prins de marginea mesei.
— Dumnezeule…
— Știa că după aceea lucrurile vor deveni urâte. Și a vrut să vă țină departe, a continuat el, fără să ridice vocea.
Mi-am închis ochii pentru câteva secunde. Mi-am amintit de tot ce se întâmplase în sufrageria vilei: umilința, privirile care sfredeliseră, zâmbetele lor, toate așezate cu grijă ca pe o scenă.
Fusese teatru.
Un spectacol pentru mine.
Ca să mă scoată din raza de foc.
Notarul s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
