Mi-am înghițit nodul din gât și am dat din cap.
— Fără nuntă. Dar împreună.
Nu au mai întrebat nimic. Copiii înțeleg, uneori mai bine decât adulții, când adevărul e greu, dar singurul care te ține în picioare.
Am condus ore în șir, cu farurile mușcând din noapte, până la sora mea, Elena, într-un cartier vechi de la marginea Brașovului. Când a deschis ușa, în halat, cu părul ciufulit și ochii încă prinși de somn, m-a privit o secundă — atât cât să cuprindă tot — apoi m-a tras în casă fără un cuvânt. A închis în urma noastră și, în liniștea aceea caldă, am simțit pentru prima dată că sunt pe teren sigur.
Abia dimineață, cu cafeaua aburind între noi și copiii adormiți din nou, i-am spus tot. Fiecare detaliu pe care îl ținusem în mine ca pe o rană ascunsă. Elena a ascultat fără să mă oprească, fără să mă judece. La final, a respirat adânc și a rostit încet:
— Ai scăpat la timp.
Cuvintele ei s-au lipit de mine ca un bandaj. În zilele care au urmat, telefonul a sunat fără oprire. Andrei. Mama lui. Mesaje la început lungi, lacrimogene, apoi furioase, încărcate de reproș, și, în cele din urmă, scuze pe care le simțeai false din primele cuvinte. N-am răspuns. Mi-am păstrat tăcerea ca pe o barieră. Am vorbit cu un avocat adevărat, nu cu „prietenii” lor. Atunci am aflat cât de aproape fusesem să pierd totul. Faptul m-a lovit rece, dar m-a și trezit de tot.
Am găsit un apartament mic, dar luminos, cu ferestre care prindeau soarele de dimineață. Chiria era mare, însă plătibilă dacă strângeam bine cureaua. M-am întors la muncă cu normă întreagă, fără plasă de siguranță. Am strâns din dinți, am făcut calcule pe colț de hârtie, am numărat fiecare leu. Au fost seri în care m-am închis în baie ca să nu mă audă copiii plângând. Am lăsat apa să curgă ca să acopere sughițurile. Apoi ieșeam zâmbind, cu ochii limpezi, gata pentru povești.
