Adrian — colegul tău din facultate.
Mi s-au înmuiat genunchii, deși eram deja pe loc. Adrian… omul care mă asculta când Rareș mă făcea să plâng, cel care îmi repeta că merit „lumea întreagă, nu doar firimituri”.
Și acum? El îmi trimisese un avion privat?
Motoarele s-au turat, avionul a început să ruleze spre pistă.
Am închis ochii în acel moment.
Nu pentru că plecam.
Ci pentru că, pentru prima dată după mult timp, simțeam că mă întorc.
Mă întorceam la mine însămi.
Zgomotul motoarelor creștea, aerul vibra, iar inima mea îi ținea ritmul.
Când am decolat, o liniște caldă m-a cuprins.
Nu știam ce mă așteaptă la București.
Nu știam ce voia să-mi spună Adrian.
Nu știam cât curaj voi găsi în mine.
Dar, pentru prima oară, nu-mi era teamă.
Pentru prima oară, simțeam că povestea mea abia începe.
Și că, orice ar urma, nu aveam să mai las pe nimeni să mă calce în picioare.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
