A fost doar o clipă de curaj autoironic, ca atunci când te surprinzi pe tine însuți făcând un pas spre lumină. M-am hotărât să transform presentimentul într-un semn pe care îl pot atinge, pe care îl pot citi, pe care îl pot lua în râs. Să-l întorc din ceva apăsător într-o joacă.
Așa a devenit gluma mea soluția pentru pacea din noaptea aceea. N-a fost un plan mare, nici o strategie complicată, ci doar un gest mic, tandru, venit din nevoia de a respira ușor.
Am inspirat adânc, ca și cum mi-aș fi sincronizat pasul cu al lui, și am lăsat zâmbetul să-mi rămână pe buze. A durat o secundă, două, apoi am întins mâna după ceea ce, în mintea mea, era deja instrumentul perfect pentru gluma mea.
Am luat un marker.
L-am simțit rece în palmă, cu plasticul ușor mat și vârful pregătit să lase urme curate. Era genul acela de obiect banal care, pus în contextul potrivit, devine parte dintr-o poveste. M-am uitat la el ca la o mică baghetă care poate desena pe piele un gând, o replică, o promisiune spusă în joacă.
În liniștea aceea scurtă, în care timpul parcă a clipit, mi-am dat voie să zâmbesc din nou. Uneori, cele mai serioase presentimente se sting în fața unui gest jucăuș. Iar eu îmi doream fix asta: să pot adormi mai târziu cu senzația că am lăsat în urma mea o urmă de lumină, nu o dâră de teamă.
Nu eram acolo ca să-l controlez; eram acolo ca să-mi liniștesc inima. Un mesaj mic, o farsă tandră și dorința sinceră de a mă bucura și eu, în felul meu, de seara lor „doar o petrecere”.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
