M-am închis în cameră și m-am lăsat pradă plânsului. Nu știam exact ce simt — rușine, vinovăție, un gol pe care nici măcar lucrurile și nici banii nu-l puteau umple. Lacrimile au venit fără avertisment, eliberând ceva ce nu avusese curaj să iasă mai devreme.
A doua zi l-am căutat pe Toma. L-am găsit în spatele școlii, stând singur și mâncând cu grijă o felie de pâine unsă cu margarină. Modul în care mesteca era lent, ca și când ar fi vrut să prelungească momentul pentru a-i alunga măcar puțin foamea.
— Toma… — am spus, stângaci. — Îmi pare rău.
S-a uitat la mine îndelung. Nu era privirea plină de ură, ci una obosită, grea. Parcă purta asupra ei o povară care nu mai avea nevoie de replici să rănească.
— Nu contează — a zis el. — Sunt obișnuit.
Acele cuvinte m-au lovit mai puternic decât orice altă palmă. Simțeam că nu doar eu am greșit, ci că am atins o rană care exista de mult timp, una pe care nimeni nu o îngrijise.
Am început să-i aduc mâncare. La început făceam asta pe ascuns, rușinat, lăsând un sandwich sau un măr acolo unde știam că îl va găsi. Apoi m-am dărâmat de orice rușine: îi duceam boluri cu ciorbă în borcane, gustări calde, și am renunțat complet la glumele umilitoare, la privirile de sus care mă făceau să mă simt superior.
Cu timpul, am aflat povestea Lui: o mamă bolnavă, chirii întârziate, facturi care apăsau la fel ca o pietricică în buzunarul unei familii. Am descoperit că foamea lui nu era o alegere, ci o consecință a neajunsurilor pe care le trăiau zi de zi.
