„Nu. Doar… mă gândesc.”
Copilul dădu din cap mulțumit.
Apoi îi întinse o mașinuță scoasă din buzunar.
„Poți să o ții puțin.”
Gestul simplu îl năruise complet.
Bogdan luă jucăria cu mâinile tremurânde.
Lacrimile îi apăru în colțul ochilor.
Ani de zile fusese văzut în presă ca un om de afaceri de neclintit.
Acum părea doar un tată care descoperise prea târziu că își ratase propriii copii.
„Îmi pare rău”, spuse încet.
Nu era suficient pentru a repara trecutul.
Dar era sincer.
Pentru prima dată după mult timp.
Am rămas câteva minute acolo, lângă Bentley, în mijlocul agitației aeroportului.
Fără reproșuri.
Fără certuri.
Doar cu adevărul.
În cele din urmă, Andrei căscă zgomotos.
„Mamă, mergem acasă?”
Am zâmbit.
„Da, iubire.”
Bogdan făcu un pas înapoi.
Părea că vrea să sp
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
