Știu, am spus. Dar și eu am avut nevoie de asta acum. Eu.
Andrei s-a așezat, în sfârșit. În privirea lui am zărit, ca demult, când era copil, o ezitare. Nu mai era furios. Era doar pierdut, nedumerit.
Mamă…, a rostit încet. Ne-a fost greu.
Știu. Dar mi-a fost greu și mie. Și pe mine nu m-a întrebat nimeni.
În seara aceea am plecat de la ei mai devreme. Pe drum, simțeam cum mi se rupe inima. N-o să mint: m-am simțit egoistă. Vinovată. Și totuși, undeva, sub toate acestea, pulsa altceva.
Au urmat câteva săptămâni reci. Andrei a sunat rar. Ioana deloc. La început plângeam în fiecare seară. Apoi, lacrimile s-au rărit, ca o ploaie care încetează pe nesimțite.
Într-o duminică am ieșit în parc. Soarele blând atingea copacii, copiii alergau, oamenii își vedeau de viața lor simplă. M-am așezat pe o bancă și am stat acolo, respirând. Așa arată o cameră, mi-am zis, privind spre spațiul liber din mine pe care nu-l mai umplea vinovăția.
Seara, telefonul a sunat.
Mamă…, vocea lui Andrei era altfel. Voiam să-ți spun ceva.
Am tăcut, lăsându-l să continue.
Ne-am reorganizat. Am redus cheltuielile. Am vorbit cu banca. Ne descurcăm.
